Quotations

Thomas Berry:
"There is need for awareness that the mountains and rivers and all living things, the sky and its sun and moon and clouds all constitute a healing, sustaining sacred presence for humans which they need as much for their psychic integrity as for their physical nourishment."

O nouă carte despre ecologie

Recent a avut loc lansarea cărții lui Lester Brown, Lumea pe marginea prăpastiei. Prefața acestei cărți este scrisă de Domnul Președinte Ion Iliescu și o redau mai jos. Este preluată de pe blogul domniei sale.
CUVÂNT ÎNAINTE
Cartea lui Lester Brown, “Lumea pe marginea prăpastiei”, constituie un avertisment sever în legătură cu agravarea dezechilibrelor provocate de evoluţia civilizaţiei actuale, prin presiunea crescândă asupra resurselor de bază – în special de hrană, apă şi energie, în condiţiile unei inerţii păguboase şi insensibilităţi condamnabile din partea factorilor de decizie politică, şi inadaptării legităţilor economiei de piaţă – în vederea stopării acestor evoluţii periculoase pentru existenţa civilizaţiei înseşi.
Autorul îl citează pe un expert britanic (John Beddington) care, în 2009, vorbea despre un “asalt total” generat de lipsuri alimentare, deficite de apă şi petrol scump, în perspectiva anului 2030. Un alt expert britanic (Jonathan Porritt) împărtăşeşte analiza lui Beddington, dar face precizarea că momentul de criză, denumit de el “ultima recesiune”, s-ar putea să fie mai aproape de anul 2020, decât de 2030.
Obiectul cărţii lui Lester Brown este încercarea de a da răspuns la întrebarea Cât timp mai avem şi ce este de făcut pentru a salva civilizaţia?
Cartea este construită pe trei capitole:
- În primul sunt descrise fenomene grave, cu efecte profunde asupra societăţii, în ansamblu: în primul rând, secătuirea apelor subterane şi scăderea recoltelor; în al doilea rând, eroziunea solurilor şi expansiunea deşerturilor; şi, în al treilea rând, creşterea temperaturilor, topirea gheţarilor şi securitatea alimentară.
- În al doilea capitol – consecinţa acestor procese: emergenţa politicii deficitului alimentar; refugiaţii alimentari – creşterea fluxurilor migratorii; presiuni asupra stabilităţii generale şi apariţia de “state eşuate”.
- În al treilea capitol se creionează posibile răspunsuri, reluând propunerile enunţate de autor în volumele sale anterioare privind planul B: edificarea unei economii globale eficiente energetic; valorificarea energiei eoliene, solare şi geotermale; refacerea sistemelor naturale de susţinere a economiei, eradicarea sărăciei, stabilizarea populaţiei şi salvarea “statelor eşuate” şi, în fine, asigurarea hranei pentru opt miliarde de locuitori ai planetei.
În concluzie, intitulată sugestiv “Cu ochii pe ceas “, autorul vorbeşte despre importanţa şi emergenţa tuturor măsurilor propuse pentru salvarea civilizaţiei.
* * *
Pentru a ilustra efectele unor schimbări evidente în regimul climatic al planetei, autorul face trimitere la două fenomene petrecute în anul 2010.
Unul în Rusia – valul canicular din zona Moscovei, început la sfârşitul lunii iunie şi prelungit până la mijlocul lunii august. Temperatura atinsă în jurul Moscovei a depăşit cu cca. 8 grade Celsius temperaturile obişnuite pentru această regiune (ceea ce nu se mai înregistrase de-a lungul celor 130 de ani de observaţii meteorologice din Rusia). Efectele au fost dezastruoase: milioane de hectare de păduri au fost distruse; recolte pe suprafeţe enorme – pârjolite; oraşul Moscova a fost învăluit de trombe de fum, creând mari probleme de respiraţie, în special pentru bătrâni, bolnavi şi copii. Efectele economice au fost dintre cele mai grave, estimate la pierderi de cca. 300 miliarde dolari. Recolta de grâne a Rusiei a scăzut de la cca. 100 mil. tone la cca. 60 mil. tone. Rusia (al treilea exportator mondial de grâne) a fost nevoită să interzică exporturile. Efectul pe piaţa mondială a fost creşterea preţului mondial al grâului cu 60%.
Un efect pozitiv – remarcă Lester Brown – a fost declaraţia preşedintelui Medvedev, legată de acest fenomen: “Ceea ce se petrece chiar acum cu clima planetară trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi toţi”. Autorul consideră această declaraţie a preşedintelui Medvedev ca abandonare a poziţiilor oficiale anterioare ale Rusiei, care negau schimbările climatice şi se opuneau iniţiativelor de reducere a emisiilor de carbon.
Al doilea fenomen caracteristic s-a produs aproape concomitent, la sfârşitul lunii iulie, în nordul Pakistanului, când s-au declanşat ploi torenţiale neobişnuite. Acestea s-au suprapus peste topirile de zăpezi şi gheţari din munţii Himalaya, urmare a unui regim termic fără precedent (temperaturi de 53,3 grade Celsius, înregistrate la sfârşit de mai 2010 în zona central sudică a Pakistanului). Drept urmare, fluviul Indus (care străbate Pakistanul de la nord la sud) şi afluenţii săi au ieşit din matcă, inundând cca. o cincime din teritoriul Pakistanului. Au fost avariate şi distruse 2 milioane de case, afectând peste 20 milioane de oameni. Au murit 2000 pakistanezi. Recoltele de peste 2,4 milioane de hectare au fost distruse; reţeaua de canale a unuia dintre cele mai extinse şi vechi sisteme de irigaţii din lume a fost deteriorată; peste 1 milion de vite s-au înecat. A fost considerat cel mai mare dezastru natural din istoria Pakistanului. Aceasta a fost şi consecinţa defrişărilor masive de păduri (urmare a creşterii rapid a populaţiei, care a atins 185 milioane locuitori, faţă de 112 milioane în anul 1992). 90% din pădurile străvechi din bazinul Indusului au dispărut în timp, accentuând caracterul torenţial al scurgerilor pe versanţi, eroziunile şi alunecările de teren, colmatarea rapidă a acumulărilor construite pe râuri şi, respectiv, reducerea capacităţii lor de stocare şi de atenuare a viiturilor.
Deci, toate acţiunile nesăbuite ale oamenilor în timp se transformă în consecinţe catastrofale pentru comunităţile umane (din aceeaşi generaţie sau din generaţiile următoare).
Aceste două exemple ilustrează efectele fenomenului semnalat de comunitatea ştiinţifică, al încălzirii globale şi al schimbărilor climatice, cu efecte din ce în ce mai grave, şi urgenţa măsurilor necesare de contracarare a lor.
S-a semnalat, mai demult, efectul defrişărilor masive de păduri, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, acopereau 2/3 din suprafaţa planetei, iar astăzi mai reprezintă doar 25%. Trebuie spus că acelaşi fenomen şi cam aceleaşi dimensiuni le-a cunoscut şi teritoriul României de astăzi (cu suprafeţe împădurite de cca.66% la mijlocul sec. al XIX-lea şi cca. 23% astăzi). Or, pădurile sunt un fel de plămâni ai planetei – ele sunt mari consumatoare de bioxid de carbon – factorul principal al aşa-numitului “fenomen de seră”, care provoacă încălzirea globală. În acelaşi timp, ele degajă mari cantităţi de oxigen în atmosferă. Prin defrişarea pădurilor, omenirea s-a privat singură de un factor de autoprotecţie.
Efectul defrişărilor nesăbuite care au avut loc în ţara noastră, după 1990, după privatizarea pădurilor, mai ales pe versanţii Carpaţilor Orientali, s-a concretizat prin amplificarea viiturilor în bazinul râului Siret. Dar, şi în zona de sud, inclusiv în zone de deal şi câmpie, dispariţia pădurilor, inclusiv a perdelelor de protecţie promovate de ICAR (Institutul de Cercetări Agricole al României, condus de acad. Ionescu-Siseşti) se resimte atât cu efecte asupra producţiei agricole, cât şi prin relansarea proceselor de deşertificare din sudul Dobrogei, al Olteniei şi chiar al Câmpiei Române.
Lester Brown semnalează că, pe parcursul celor 6000 de ani de când a început civilizaţia, omenirea a trăit pe baza productivităţii sustenabile a sistemelor naturale ale pământului. Dar, în ultimele decenii, societatea umană a depăşit nivelul consumului de resurse pe care aceste sisteme îl pot susţine (adică a devenit nesustenabil”!).
Pe lângă efectele defrişărilor de păduri, autorul semnalează faptul că jumătate din populaţia planetei trăieşte în ţări în care apele subterane se împuţinează şi puţurile seacă (multe sisteme de irigaţii se bazează pe pomparea apei din pânza freatică sau din straturi de adâncime); eroziunea solului depăşeşte formarea de noi soluri pe o treime din suprafaţa arabilă a lumii; cirezile şi turmele tot mai numeroase de vite, oi şi capre transformă vaste întinderi de păşuni în deşert. Patru cincimi din resursele piscicole oceanice sunt pescuite la limita capacităţii de reproducere sau în exces. Cererea depăşeşte, deci, oferta în mai toate sistemele naturale!
Totodată, continuarea arderii masive de combustibili fosili supraîncarcă atmosfera cu bioxid de carbon, împingând temperatura Pământului tot mai sus. Aceasta generează tot mai frecvent fenomene climatice extreme, ca valurile de căldură, furtuni tot mai violente sau inundaţii distrugătoare.
Lester Brown semnalează un studiu din 2002 al unui colectiv de savanţi coordonat de Mathis Wackerwegel (de la Academia Naţională de Ştiinţe a SUA), care a introdus conceptul de “amprentă ecologică”, exprimând sintetic efectele însumate ale tuturor proceselor care duc la uzura bogăţiilor naturale ale pământului, inclusiv suprasarcina de bioxid de carbon din atmosferă. Ei au ajuns la concluzia că solicitările colective ale omenirii au depăşit pentru prima oară capacitatea de regenerare a pământului în jurul anului 1980. În 1999, solicitările globale au depăşit productivitatea sustenabilă a sistemelor naturale cu 20%; iar calculele în curs vorbesc de faptul că, în 2007, acest indicator a ajuns la 50%. Adică, acum, ne aflăm în situaţia de avarie, când ar fi nevoie de o planetă şi jumătate pentru a susţine consumul actual al omenirii!
De unde, concluzia autorului că declinul global al sistemelor naturale de susţinere a economiei, declinul, deci, ecologic care va conduce la declin economic şi social este deja în plină desfăşurare. Şi că managementul actual al economiei globale, bazată pe mecanismele pieţei, este la ananghie. Şi asta pentru că gândirea economică şi politică modernă acordă puţină atenţie pragurilor sustenabile de productivitate ale sistemelor naturale ale pământului, fiind puţin sincronizată cu ecosistemul de care depinde şi care se apropie de colaps.
El constată că, desigur, piaţa face bine multe lucruri. Ea alocă resursele cu o eficienţă inimaginabilă, cu atât mai mut irealizabilă pentru orice planificator central (ceea ce noi, în această parte de lume, am resimţit pe deplin, ignorarea pieţei şi încercarea de substituire a ei cu un factor subiectiv – birocraţia de stat – fiind cauza esenţială a falimentului şi prăbuşirii aşa-numitului “socialism de stat”). Dar, pe măsură ce economia mondială s-a amplificat de douăzeci de ori în ultimul secol (creşterea produsului global mondial) – piaţa şi-a dezvăluit un defect – unul atât de serios încât, dacă nu este corectat, va consemna sfârşitul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem, deocamdată.
Piaţa, care determină preţurile, nu ne spune adevărul. Ea omite costurile indirecte (deteriorarea factorilor de mediu) care, în unele cazuri, “micşorează” increct costurile directe.
Dezvoltarea unui sistem economic care duce la reducerea suprafeţelor de păduri ale planetei, la extindere eroziunilor de sol, la epuizarea pânzelor freatice, la exterminarea bancurilor de peşte, la creşterea temperaturilor planetei, la topirea calotelor polare şi a gheţarilor (toate, reprezentând “costuri indirecte”) devine sursa propriului colaps al economiei.
Autorul face o paralelă cu dispariţia unor civilizaţii din trecut. Arheologii demonstrează că prăbuşirea unei civilizaţii nu survine brusc. Colapsul economic şi social a fost întotdeauna precedat de o perioadă de declin al mediului înconjurător (în cazul civilizaţiei sumeriene – sărăturarea solurilor irigate; în cazul civilizaţiei maya – defrişarea pădurilor de pe versanţii munţilor). Avem acum o economie care îşi distruge sistemele naturale de susţinere şi care ne-a dus pe calea declinului şi a colapsului. Ne aflăm periculos de aproape de marginea prăpastiei!
Una din verigile slabe ale civilizaţiei actuale, consideră Lester Brown, este problema alimentaţiei. Răspândirea foametei (într-o societate care a acumulat, mai ales în ultima jumătate de secol, o tot mai mare bogăţie) – este tendinţa cea mai tulburătoare pentru acest început de secol. Dacă în 1996 se înregistrase un minim al numărului de oameni cronic înfometaţi şi subnutriţi, însumând 788 milioane, în anul 2009, numărul acestora a depăşit cifra de 1 miliard.
Autorul menţionează că răspândirea foametei a precedat şi prăbuşirea altor civilizaţii din trecut. Dacă răspândirea foametei poate fi considerată un indicator al declinului care precede colapsul social al civilizaţiei actuale globale, atunci acesta a început acum peste un deceniu! Or, acest fenomen a apărut în contextul în care ritmul de creştere a populaţiei planetei se menţine ridicat. De la 6 miliarde locuitori ai planetei în anul 2000, omenirea înregistrează acum aproape 7 miliarde şi se fac prognoze că se va ajunge la 8 şi, poate chiar 9 miliarde.
De aceea, Lester Brown reia în această lucrare propunerile enunţate deja în volumele sale anterioare privind Planul B – pentru salvarea civilizaţiei.
Ideea Planului B este de a determina inversarea actualelor tendinţe ale economiei mondiale care împing omenirea spre distrugerea suporturilor naturale ale economiei şi dezagregarea sistemului climatic, până la marginea prăpastiei. El comportă 4 componente:
1. O masivă reducere a emisiilor de carbon cu 80% până în anul 2020;
2. Stabilizarea populaţiei la maximum 8 miliarde, până în anul 2040;
3. Eradicarea sărăciei;
4. Refacerea pădurilor, a solurilor, apelor freatice şi a bancurilor piscicole.
Lester Brown actualizează, în acest scop, propunerile sale din Planul B, privind un buget anual necesar pentru stoparea actualilor factori distructivi din activitatea economică şi promovarea unui set de măsuri pentru salvarea civilizaţiei.
Un astfel de buget ar însuma sub 200 miliarde dolari, din care 75-80 miliarde ar trebui destinate unor măsuri de ordin social:
- extinderea educaţiei primare universale;
- eradicarea analfabetismului;
- asigurarea unei mese gratuite tuturor şcolarilor;
- sprijinirea familiilor şi copiilor preşcolari;
- sănătatea reproductivă şi planningul familial;
- sistem universal de asistenţă medicală.
Iar cca. 110-120 mld. ar trebui destinaţi restaurării factorilor naturali:
- plantare de copaci (reîmpădurirea planetei);
- protecţia solului arabil;
- restaurarea păşunilor;
- restaurarea pescuitului;
- stabilizarea pânzei freatice;
- protecţia biodiversităţii.
Lester Brown consideră că există şi resursele financiare necesare pentru a susţine un asemenea proiect. Spre comparare, bugetele militare ale statelor însumează 1522 miliarde dolari, din care SUA, 661 miliarde. Deci, bugetul planului B nu reprezintă decât 12% din bugetul militar mondial! Ar suferi oare securitatea mondială dacă s-ar face acest transfer? Nu cred!
Se impune, de altfel, să se schimbe optica asupra conceptului de securitate pentru secolul al XXI-lea.
Pe bună dreptate, Lester Brown consideră că principala ameninţare pentru securitatea mondială, astăzi, nu mai e atât agresiunea militară, ci mai ales schimbările climatice, creşterea populaţiei (predominant în ţările sărace), criza apei, sărăcia, creşterea preţurilor la alimente şi falimentul statelor!
Pentru salvarea civilizaţiei este necesară, deci, o schimbare radicală a înţelegerii pericolelor reale cu care se confruntă omenirea, la acest început de secol, şi adaptarea la nivelul factorilor de decizie politică atât în plan naţional, cât şi al organismelor mondiale (şi, fără îndoială, şi al marilor companii multinaţionale) a măsurilor necesare pentru evitarea colapsului şi a prăbuşirii civilizaţiei – sugerate şi în PLANUL B – propus de Lester Brown.

Polar Ice Sheet Mass Loss is Spreading Up

The Greenland and Antarctic ice sheets are losing mass at an accelerating pace, according to a new NASA-funded satellite study. The findings of the study suggest these ice sheets are overtaking ice los from Earth's mountain glaciers and ice caps to become the dominant contributor to global sea level rise, much sooner then model forecasts have predicted. The study, led by the U.S. Jet Propulsion  Laboratory, was published in Geophysical Research Letters.
The authors conclude that, if current ice sheet melting rates continue for the next 4 decades, their cumulative loss could raise sea level by 15 centimeters by 2050. When this is added to the predicted sea level contribution of 8 centimeters from glacial ice caps and 9 centimeters from ocean thermal expansion, total sea level rise could reach 32 centimeters.
The rate of human-caused warming is itself projected to accelerate, and the poles are the place where the planet is heating up the most, much faster than expected. Eric Rignot said that if present trends continue, sea level is likely to be significantly higher than levels projected by the United Nations Intergovernmental Panel on Climate Change in 2007.  

Spring is coming!

Spring is nature's way of saying, "Let's party!"
Robin Williams

Small-scale farms

Small-scale eco-farming could double food production in many of the world's poorest regions and also help fight climate change, according to a Unated Nations report. The spectre og world hunger looms even larger as the global population continues to balloon, especially in the least developed nations. Today, more than a billion of the planet's nearly seven billion pleople live at the adge of  subsistence on less than a dollar per day.
Food prices have flared in recent years due to climate-related natural disasters, with the cost of several staple foods reaching unprecedented levels last month, according to the UN's food price index. By mid-century, when the global population is expected to surpass 9 billion, food shortages will become even more critical as will the need of additional output. But the key to boostingoutput in poor countries is a shift from mono-crops doused with chemical fertilisers and pesticides to more sustainable techniques that can both increase yields and repair the environment, the report said. "We are not in a situation in which agriculture can only be about increasing production", said Olivier De Schutter, the UN's Special Rapporteur on the Right to Food. He also pointed out that conventional farming degrades soil, fuels climate change, is vulnerable to wheather shocks, and relies on expensive inputs.

Quotations

One touch of nature makes the whole world kin.
William Shakespeare

E.U. wants to decarbonize economy

The European Union will spend 270 Euro a year to cut greenhouse gas emissions by at least 80% by 2050 compared to 1990 levels, the European Commission said. The Commission set targets for 2030 and 2040, envisioning emission cuts of 40% and 60%, respectively. It proposed increasing its target for 2020 to 25% from the current 20%, acknowledging opposition from Eastern European countries to proposals by France, Germany, the U.K. and Denmark to raise that goal to 30%.
"The longer we wait, the higher the cost will be", sais Connie Hedegaard, the E.U. climate commisioner. As oil prices keep rising, Europe is paying more every year for its energy bill and becoming more vulnerable to price shocks. The road map recommends that Europe should achieve its goals largely through domestic measures, since by midcentury, international credits to offset emissions will be less widely available than today.

Quotations 1

We still do not know one thousandth of one percent of what nature has revealed to us.  Albert Einstein

2010 - The Warmest Year on Record

Every January, National Climatic Data Center provides an expert analysis of the previous year's climate. This puts the extreme wather of 2010 into a broader context. The record  warmth of the past year adds to the huge body of evidence  that the earth continues to warm.
- 2010 is tied with 2005 as the warmest year since 1880;
- the Northern Hemisphere was the warmest on record while the Southern Hemisphere was the 6th warmest since 1880;
- 9 out of 10 warmest years on record are from 2001 and after!
- every year since 2000 is one of the 15 warmest years;
- it is the 34th consecutive year that was warmer than the 20th century average;

Food and Climate Risks

The role of a changing climate is appropriately highlighted as a major impediment to maintaining consistent and predictable  food supplies for the wirld's growing population. Food prices have been rising recently and have caused significant hardship for some of the most globally vulnerable populations. These vulnerable populations live in some of the most politically unstable regions, and continued food inflation could exacerbate existing social and economic issues with potentially unpredictable consequences.
Unfortunately as the global climate changes and agricultural productivity shifts, these sort of price rises in basic foods are likely to become more commonplace for the economically sensitive populations in these politically unstable regions: Southeast Asia, Northern Africa, the Middle East.
Recent work shows that several of the world's most important crops could be near climatic thresholds that will seriously impair  agricultural yields. Several of these crops (corn, rice, soybeans, wheat) that are the source of 75% of global calorie consumption appear to be sensitive to increases in temperature variation, especially to the occurrence of a particularly hot day in the middle of the growing season.
Other research suggests that increasing temperatures could cause major difficulties for farmers in Southeast Asia  who produce a large fraction of global rice output, an important staple in the region. This research recognizes that the human body simply cannot perform the hard manual labour as the temperatures climate models predict. By 2050, these temperatures are expected to be commonplace for the region, potentially resulting in a huge loss of agricultural output.
If food prices  rise in the rich world, consumers will spend more of their income on food and forgo other consumption options. In developing nations this trade-off may not be possible, creating a situation where political unrest could become more likely. According to World Bank data, over 50% of the world's population lives on less then $2 a day. Obviously for these populations, even small increases in the prices of staples can cause real difficulties.

Environmental Refugees

Fifty million environmental refugees will flood into the global north by 2020, fleeing food shortage sparkled by climate change. When people are not living in sustenable conditions, they migrate. It is obvious that climate change is impacting both food security and food safety. Southern Europe is already seeing a sharp increase in what has long been a slow but steady flow of migrants from Africa, many of whom risk their lives to cross the Strait of Gibraltar into Spain from Morocco or sail in makeshift vessels to Italy from Libya and Tunisia. The flow recently grew to a flood after a month of protests in Tunisia, set off by food shortages and widespread unemployment and poverty, brought down the government of longtime ruler Zine El Abidine Ben Ali.
Environmental refugees were described  in by 2001 by Norman Myers of Oxford University as a new phenomenon created by climate change. He said: "These are people who can no longer gain a secure livelihood in their homelands, because of drought, soil erosion, desertification, deforestation and other environmental problems together with the associated problems of population pressure and profound poverty".

Egypt and Food Security

As the worls's largest importer of wheat, Egypt is acutely vulnerable to any surge in food prices. Wheat prices have risen 47% over the last year and other staples are rapidly approaching dangerously high levels. Food price inflation and volatility strike hard at the household budgets of average Egyptian families. Many of them spend 40% of their monthly income on food. Ensuring Egyptians have access to a reliable and affordable food supply ia an urgent priority.
Food prices are at record levels partly due to population growth and increased demand from a recovering global economy, tight supplies, high oil prices, and weak agricultural production attributable to climate change-induced natural disasters and crop loss in key producing nations. But the most striking aspect of this latest surge in food prices is the destabilizing role of a relatively new and powerful factor confronting the world's food system: uncertainty. Our changing climate is feeding this uncertainty. Food price volatility and uncertainty are further triggered by shortsighted government and private-sector actions. Any effort to stabilize food prices in Egypt must be led by Egyptians to identify and meet local needs.
Rapid population growth, widespread poverty, massive unemployment among the two-thirds of Egyptians under 30 that form part of the youth bulge, and spiraling inflation all make it difficult for families to keep pace with rising food costs. Egypt has spent $4 billion a year on its bread-subsidization program in an attempt to insulate the 40 % of Egyptians living on less than $2 a day from inflation. And yet prices continue to rise.
Climate change's impact on world agriculture is projected to be severe. Egypt is a profound risk to the negative effects of climate change, including rising temperatures, prolonged drought, increased evaporation and water consumption. Egypt is also vulnerable to rising sea levels leading to more intense flooding, the loss of key agricultural land in the Nile Delta, and the mass migration of 8 million people from rural to urban areas.
In the face of looming water shortages due to increased demand and the effects of climate change, Egypt must also address water-management issues associated with the Nile and reengage with its Nile Basin neighboring countries regarding the future of this shared regional resource.  

International Action on Climate Change

Climate change requires a global response. Energy-related CO2 emissions have risen 145-fold since 1850 and are projected to increase another 36% by 2030. Most emissions come from relatively small number of countries. An effective global strategy to avert dangerous climate change requires commitments and action by all the world's major economies.
The United States, with 5% of the world's population is responsable for 17% of the global greenhouse gas (GHG) emissions. On an intensity basis, U.S. emissions are significantly higher than the EU's and Japan's. On a per capita basis, U.S. emissions are more than twice as high as those of the EU and Japan. U.S. emissions are projected to remain largely flat through 2020. By comparison, emissions are projected to decline from current levels by about 4% in the EU and 57% in Japan by 2020.
Emissions are rising fastest in developing countries. China's and India's emissions are projected to grow compared to current levels by about 45% and 47%, respectively, by 2020. Annual emissions from all developing countries surpassed those of developed countries in 2004. Their per capita emissions will remain much lower than those of developed countries. Despite being surpassed by China as the largest  annual emitter of GHGs in 2006, the U.S. accounts for 30% of cumulative energy-related CO2 emissions since 1850, while China accounts for 9%. Cumulative emissions are an important measure because of the long-lasting nature of GHGs in the atmosphere. Although developing country emissions are rising, their cumulative emissions are not projected to reach those of developed countries for several more decades.
In 1992, countries signed the United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) with the objective of avoiding dangerous human interference in the climate system. In the Convention, developed countries agreed to take the lead in addressing climate change and to the voluntary aim of reducing their emissions to 1990 levels by 2000. Soon recognizing that stronger action was needed, governments launched new negotiations on binding emissions targets for developed countries. The resulting agreement, the Kyoto Protocol, requires industrialized countries to reduce emissions an an average 5.2% below 1990 levels by 2008-2012. Kyoto has been now ratified by 182 countries, including all developed countries except the U.S.
Meeting in Montreal in 2005, parties to the Kyoto Protocol opened negotiations on post 2012 commitments for developed countries that are party to the protocol. In Bali in 2007, governments launched a parallel negotiating process under the Framework Convention, that includes the United States, with the aim of an agreed outcome in Copenhagen in 2009. While many parties hoped for a binding agreement in Copenhagen, the summit produced  the Copenhagen Accord, a political agreement negotiated by a group of world leaders. Although the Accord was not formally adoped by UNFCCC parties in Copenhagen, 140 countries have now associated themselves with the agreement and more than 80 have pledged specific mitigation targets or  actions for 2020.
For the past 15 years, the primary thrust of negotiations within the UNFCCC has been the establishment, and the extention, of a legally binding regime to reduce GHG emissions. This should remain the long-term objective. The Copenhagen summit demonstrated the difficulty of achieving a new round of binding climate commitments. Under these circumstances, the best course forward may be an evolutionary one. Parties could take incremental steps to strengthen the multilateral architecture  in ways that promote stronger action in the near term, while providing a stronger foundation for future binding commitments.  

Climate Change, A Real Problem

The overwhelming body of scientific evidence demonstrates that the earth is warming. Climate change is happening, caused in large part by human activity, its impacts are beginning to be experienced and these damaging effects will only increase in the decades ahead. Greenhouse emissions from cars and other human activities are the primary cause of the contemporary global warming. Due to the combustion of fossil fuels, atmospheric concentrations of CO2, the principal human-produced greenhouse gas, are at a level unequaled for at least 800 000 yeard. The greenhouse gases (GHGs) from human activities are trapping more of the sun's heat in the earth's atmosphere, resulting in warming. Over the last century, the global average temperatures rose by almost 1.5 degrees F, and the Arctic warmed about twice as much. The oceans have also warmed, especially within  1 000 feet of the surface.
Carbon dioxide and other GHGs always have been present in the atmosphere, keeping the earth hospitable to life by trapping heat and warming our atmosphere. Since the industrial revolution emissions of these gases from human activity have increased steadily, trapping more heat and amplifying the greenhouse effect. Since pre-industrial times, atmospheric CO2 concentrations have increased by 40% and concentrations of other GHGs have grown significantly as well. global average temperatures have risen both on land and in the oceans, with observable impacts already occuring that presage increasingly severe changes in the future. Polar ice is melting at record rates. Glaciers around the globe are in retreat. Storms, including huricanes, are increasing in intensity. Ecosystems around the world already are reacting as plant and animal species  struggle to adapt  to a shifting climate.
Scientists project that if the increase in man-made GHG emissions continues unabated, additional warming of 2 to 11.5 degrees F over the next century is likely, depending on how much more GHGs are emitted and how strongly the climate system responds to them. Although the range of uncertainty for future temperatures is large, even the lower end of the range is likely to have many undesirable effects on natural and human systems. Water supplies in some critical areas will dwindle as snow and ice disappear. Sea levels will rise, threatening coastal populations. Droughts and floods will become more common. Hurricanes and other powerful storms will cause more and more damage. Agricultural production could increase with slight warming in northen countries but is already declining in many low-latitude countries and will decrease everywhere with higher levels of warming due to changes in precipitation, weather extremes, and the spread of crop pests and diseases. Changing weather patterns will also change the distribution and incidence of insect-borne and waterborne diseases, such as malaria and cholera. Human health will be jeopardized by all of these changes. Changes in climate also pose substantial national security risks by expanding the number of weather-related humanitarian missions for military, by opening up new areas for military operations, as for example in the Arctic, and by putting at risk military facilities located in coastal areas.
A growing body of scientific research has documented that climate change is already underway and some dangerous impacts have already occurred. Avoiding more severe impacts in the future requires large reductions in human-induced GHG emissions in the coming decades. Many governments have committed to reduce their countries' emissions by between 50 and 80% below 2000 levels by 2050. If achieved, global emissions reduction on this scale will reduce the costs of damages and of adaptation and will reduce the probability of catastrophic outcomes. While committing  to and achieving such reductions must be a high priority, adapting to climate change that is now unavoidable is also important. Effective adaptation planning while simultaneously reducing emissions is a major challenge that requires unprecedented cooperation and participation throught the world.