O nouă carte despre ecologie

Recent a avut loc lansarea cărții lui Lester Brown, Lumea pe marginea prăpastiei. Prefața acestei cărți este scrisă de Domnul Președinte Ion Iliescu și o redau mai jos. Este preluată de pe blogul domniei sale.
CUVÂNT ÎNAINTE
Cartea lui Lester Brown, “Lumea pe marginea prăpastiei”, constituie un avertisment sever în legătură cu agravarea dezechilibrelor provocate de evoluţia civilizaţiei actuale, prin presiunea crescândă asupra resurselor de bază – în special de hrană, apă şi energie, în condiţiile unei inerţii păguboase şi insensibilităţi condamnabile din partea factorilor de decizie politică, şi inadaptării legităţilor economiei de piaţă – în vederea stopării acestor evoluţii periculoase pentru existenţa civilizaţiei înseşi.
Autorul îl citează pe un expert britanic (John Beddington) care, în 2009, vorbea despre un “asalt total” generat de lipsuri alimentare, deficite de apă şi petrol scump, în perspectiva anului 2030. Un alt expert britanic (Jonathan Porritt) împărtăşeşte analiza lui Beddington, dar face precizarea că momentul de criză, denumit de el “ultima recesiune”, s-ar putea să fie mai aproape de anul 2020, decât de 2030.
Obiectul cărţii lui Lester Brown este încercarea de a da răspuns la întrebarea Cât timp mai avem şi ce este de făcut pentru a salva civilizaţia?
Cartea este construită pe trei capitole:
- În primul sunt descrise fenomene grave, cu efecte profunde asupra societăţii, în ansamblu: în primul rând, secătuirea apelor subterane şi scăderea recoltelor; în al doilea rând, eroziunea solurilor şi expansiunea deşerturilor; şi, în al treilea rând, creşterea temperaturilor, topirea gheţarilor şi securitatea alimentară.
- În al doilea capitol – consecinţa acestor procese: emergenţa politicii deficitului alimentar; refugiaţii alimentari – creşterea fluxurilor migratorii; presiuni asupra stabilităţii generale şi apariţia de “state eşuate”.
- În al treilea capitol se creionează posibile răspunsuri, reluând propunerile enunţate de autor în volumele sale anterioare privind planul B: edificarea unei economii globale eficiente energetic; valorificarea energiei eoliene, solare şi geotermale; refacerea sistemelor naturale de susţinere a economiei, eradicarea sărăciei, stabilizarea populaţiei şi salvarea “statelor eşuate” şi, în fine, asigurarea hranei pentru opt miliarde de locuitori ai planetei.
În concluzie, intitulată sugestiv “Cu ochii pe ceas “, autorul vorbeşte despre importanţa şi emergenţa tuturor măsurilor propuse pentru salvarea civilizaţiei.
* * *
Pentru a ilustra efectele unor schimbări evidente în regimul climatic al planetei, autorul face trimitere la două fenomene petrecute în anul 2010.
Unul în Rusia – valul canicular din zona Moscovei, început la sfârşitul lunii iunie şi prelungit până la mijlocul lunii august. Temperatura atinsă în jurul Moscovei a depăşit cu cca. 8 grade Celsius temperaturile obişnuite pentru această regiune (ceea ce nu se mai înregistrase de-a lungul celor 130 de ani de observaţii meteorologice din Rusia). Efectele au fost dezastruoase: milioane de hectare de păduri au fost distruse; recolte pe suprafeţe enorme – pârjolite; oraşul Moscova a fost învăluit de trombe de fum, creând mari probleme de respiraţie, în special pentru bătrâni, bolnavi şi copii. Efectele economice au fost dintre cele mai grave, estimate la pierderi de cca. 300 miliarde dolari. Recolta de grâne a Rusiei a scăzut de la cca. 100 mil. tone la cca. 60 mil. tone. Rusia (al treilea exportator mondial de grâne) a fost nevoită să interzică exporturile. Efectul pe piaţa mondială a fost creşterea preţului mondial al grâului cu 60%.
Un efect pozitiv – remarcă Lester Brown – a fost declaraţia preşedintelui Medvedev, legată de acest fenomen: “Ceea ce se petrece chiar acum cu clima planetară trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi toţi”. Autorul consideră această declaraţie a preşedintelui Medvedev ca abandonare a poziţiilor oficiale anterioare ale Rusiei, care negau schimbările climatice şi se opuneau iniţiativelor de reducere a emisiilor de carbon.
Al doilea fenomen caracteristic s-a produs aproape concomitent, la sfârşitul lunii iulie, în nordul Pakistanului, când s-au declanşat ploi torenţiale neobişnuite. Acestea s-au suprapus peste topirile de zăpezi şi gheţari din munţii Himalaya, urmare a unui regim termic fără precedent (temperaturi de 53,3 grade Celsius, înregistrate la sfârşit de mai 2010 în zona central sudică a Pakistanului). Drept urmare, fluviul Indus (care străbate Pakistanul de la nord la sud) şi afluenţii săi au ieşit din matcă, inundând cca. o cincime din teritoriul Pakistanului. Au fost avariate şi distruse 2 milioane de case, afectând peste 20 milioane de oameni. Au murit 2000 pakistanezi. Recoltele de peste 2,4 milioane de hectare au fost distruse; reţeaua de canale a unuia dintre cele mai extinse şi vechi sisteme de irigaţii din lume a fost deteriorată; peste 1 milion de vite s-au înecat. A fost considerat cel mai mare dezastru natural din istoria Pakistanului. Aceasta a fost şi consecinţa defrişărilor masive de păduri (urmare a creşterii rapid a populaţiei, care a atins 185 milioane locuitori, faţă de 112 milioane în anul 1992). 90% din pădurile străvechi din bazinul Indusului au dispărut în timp, accentuând caracterul torenţial al scurgerilor pe versanţi, eroziunile şi alunecările de teren, colmatarea rapidă a acumulărilor construite pe râuri şi, respectiv, reducerea capacităţii lor de stocare şi de atenuare a viiturilor.
Deci, toate acţiunile nesăbuite ale oamenilor în timp se transformă în consecinţe catastrofale pentru comunităţile umane (din aceeaşi generaţie sau din generaţiile următoare).
Aceste două exemple ilustrează efectele fenomenului semnalat de comunitatea ştiinţifică, al încălzirii globale şi al schimbărilor climatice, cu efecte din ce în ce mai grave, şi urgenţa măsurilor necesare de contracarare a lor.
S-a semnalat, mai demult, efectul defrişărilor masive de păduri, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, acopereau 2/3 din suprafaţa planetei, iar astăzi mai reprezintă doar 25%. Trebuie spus că acelaşi fenomen şi cam aceleaşi dimensiuni le-a cunoscut şi teritoriul României de astăzi (cu suprafeţe împădurite de cca.66% la mijlocul sec. al XIX-lea şi cca. 23% astăzi). Or, pădurile sunt un fel de plămâni ai planetei – ele sunt mari consumatoare de bioxid de carbon – factorul principal al aşa-numitului “fenomen de seră”, care provoacă încălzirea globală. În acelaşi timp, ele degajă mari cantităţi de oxigen în atmosferă. Prin defrişarea pădurilor, omenirea s-a privat singură de un factor de autoprotecţie.
Efectul defrişărilor nesăbuite care au avut loc în ţara noastră, după 1990, după privatizarea pădurilor, mai ales pe versanţii Carpaţilor Orientali, s-a concretizat prin amplificarea viiturilor în bazinul râului Siret. Dar, şi în zona de sud, inclusiv în zone de deal şi câmpie, dispariţia pădurilor, inclusiv a perdelelor de protecţie promovate de ICAR (Institutul de Cercetări Agricole al României, condus de acad. Ionescu-Siseşti) se resimte atât cu efecte asupra producţiei agricole, cât şi prin relansarea proceselor de deşertificare din sudul Dobrogei, al Olteniei şi chiar al Câmpiei Române.
Lester Brown semnalează că, pe parcursul celor 6000 de ani de când a început civilizaţia, omenirea a trăit pe baza productivităţii sustenabile a sistemelor naturale ale pământului. Dar, în ultimele decenii, societatea umană a depăşit nivelul consumului de resurse pe care aceste sisteme îl pot susţine (adică a devenit nesustenabil”!).
Pe lângă efectele defrişărilor de păduri, autorul semnalează faptul că jumătate din populaţia planetei trăieşte în ţări în care apele subterane se împuţinează şi puţurile seacă (multe sisteme de irigaţii se bazează pe pomparea apei din pânza freatică sau din straturi de adâncime); eroziunea solului depăşeşte formarea de noi soluri pe o treime din suprafaţa arabilă a lumii; cirezile şi turmele tot mai numeroase de vite, oi şi capre transformă vaste întinderi de păşuni în deşert. Patru cincimi din resursele piscicole oceanice sunt pescuite la limita capacităţii de reproducere sau în exces. Cererea depăşeşte, deci, oferta în mai toate sistemele naturale!
Totodată, continuarea arderii masive de combustibili fosili supraîncarcă atmosfera cu bioxid de carbon, împingând temperatura Pământului tot mai sus. Aceasta generează tot mai frecvent fenomene climatice extreme, ca valurile de căldură, furtuni tot mai violente sau inundaţii distrugătoare.
Lester Brown semnalează un studiu din 2002 al unui colectiv de savanţi coordonat de Mathis Wackerwegel (de la Academia Naţională de Ştiinţe a SUA), care a introdus conceptul de “amprentă ecologică”, exprimând sintetic efectele însumate ale tuturor proceselor care duc la uzura bogăţiilor naturale ale pământului, inclusiv suprasarcina de bioxid de carbon din atmosferă. Ei au ajuns la concluzia că solicitările colective ale omenirii au depăşit pentru prima oară capacitatea de regenerare a pământului în jurul anului 1980. În 1999, solicitările globale au depăşit productivitatea sustenabilă a sistemelor naturale cu 20%; iar calculele în curs vorbesc de faptul că, în 2007, acest indicator a ajuns la 50%. Adică, acum, ne aflăm în situaţia de avarie, când ar fi nevoie de o planetă şi jumătate pentru a susţine consumul actual al omenirii!
De unde, concluzia autorului că declinul global al sistemelor naturale de susţinere a economiei, declinul, deci, ecologic care va conduce la declin economic şi social este deja în plină desfăşurare. Şi că managementul actual al economiei globale, bazată pe mecanismele pieţei, este la ananghie. Şi asta pentru că gândirea economică şi politică modernă acordă puţină atenţie pragurilor sustenabile de productivitate ale sistemelor naturale ale pământului, fiind puţin sincronizată cu ecosistemul de care depinde şi care se apropie de colaps.
El constată că, desigur, piaţa face bine multe lucruri. Ea alocă resursele cu o eficienţă inimaginabilă, cu atât mai mut irealizabilă pentru orice planificator central (ceea ce noi, în această parte de lume, am resimţit pe deplin, ignorarea pieţei şi încercarea de substituire a ei cu un factor subiectiv – birocraţia de stat – fiind cauza esenţială a falimentului şi prăbuşirii aşa-numitului “socialism de stat”). Dar, pe măsură ce economia mondială s-a amplificat de douăzeci de ori în ultimul secol (creşterea produsului global mondial) – piaţa şi-a dezvăluit un defect – unul atât de serios încât, dacă nu este corectat, va consemna sfârşitul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem, deocamdată.
Piaţa, care determină preţurile, nu ne spune adevărul. Ea omite costurile indirecte (deteriorarea factorilor de mediu) care, în unele cazuri, “micşorează” increct costurile directe.
Dezvoltarea unui sistem economic care duce la reducerea suprafeţelor de păduri ale planetei, la extindere eroziunilor de sol, la epuizarea pânzelor freatice, la exterminarea bancurilor de peşte, la creşterea temperaturilor planetei, la topirea calotelor polare şi a gheţarilor (toate, reprezentând “costuri indirecte”) devine sursa propriului colaps al economiei.
Autorul face o paralelă cu dispariţia unor civilizaţii din trecut. Arheologii demonstrează că prăbuşirea unei civilizaţii nu survine brusc. Colapsul economic şi social a fost întotdeauna precedat de o perioadă de declin al mediului înconjurător (în cazul civilizaţiei sumeriene – sărăturarea solurilor irigate; în cazul civilizaţiei maya – defrişarea pădurilor de pe versanţii munţilor). Avem acum o economie care îşi distruge sistemele naturale de susţinere şi care ne-a dus pe calea declinului şi a colapsului. Ne aflăm periculos de aproape de marginea prăpastiei!
Una din verigile slabe ale civilizaţiei actuale, consideră Lester Brown, este problema alimentaţiei. Răspândirea foametei (într-o societate care a acumulat, mai ales în ultima jumătate de secol, o tot mai mare bogăţie) – este tendinţa cea mai tulburătoare pentru acest început de secol. Dacă în 1996 se înregistrase un minim al numărului de oameni cronic înfometaţi şi subnutriţi, însumând 788 milioane, în anul 2009, numărul acestora a depăşit cifra de 1 miliard.
Autorul menţionează că răspândirea foametei a precedat şi prăbuşirea altor civilizaţii din trecut. Dacă răspândirea foametei poate fi considerată un indicator al declinului care precede colapsul social al civilizaţiei actuale globale, atunci acesta a început acum peste un deceniu! Or, acest fenomen a apărut în contextul în care ritmul de creştere a populaţiei planetei se menţine ridicat. De la 6 miliarde locuitori ai planetei în anul 2000, omenirea înregistrează acum aproape 7 miliarde şi se fac prognoze că se va ajunge la 8 şi, poate chiar 9 miliarde.
De aceea, Lester Brown reia în această lucrare propunerile enunţate deja în volumele sale anterioare privind Planul B – pentru salvarea civilizaţiei.
Ideea Planului B este de a determina inversarea actualelor tendinţe ale economiei mondiale care împing omenirea spre distrugerea suporturilor naturale ale economiei şi dezagregarea sistemului climatic, până la marginea prăpastiei. El comportă 4 componente:
1. O masivă reducere a emisiilor de carbon cu 80% până în anul 2020;
2. Stabilizarea populaţiei la maximum 8 miliarde, până în anul 2040;
3. Eradicarea sărăciei;
4. Refacerea pădurilor, a solurilor, apelor freatice şi a bancurilor piscicole.
Lester Brown actualizează, în acest scop, propunerile sale din Planul B, privind un buget anual necesar pentru stoparea actualilor factori distructivi din activitatea economică şi promovarea unui set de măsuri pentru salvarea civilizaţiei.
Un astfel de buget ar însuma sub 200 miliarde dolari, din care 75-80 miliarde ar trebui destinate unor măsuri de ordin social:
- extinderea educaţiei primare universale;
- eradicarea analfabetismului;
- asigurarea unei mese gratuite tuturor şcolarilor;
- sprijinirea familiilor şi copiilor preşcolari;
- sănătatea reproductivă şi planningul familial;
- sistem universal de asistenţă medicală.
Iar cca. 110-120 mld. ar trebui destinaţi restaurării factorilor naturali:
- plantare de copaci (reîmpădurirea planetei);
- protecţia solului arabil;
- restaurarea păşunilor;
- restaurarea pescuitului;
- stabilizarea pânzei freatice;
- protecţia biodiversităţii.
Lester Brown consideră că există şi resursele financiare necesare pentru a susţine un asemenea proiect. Spre comparare, bugetele militare ale statelor însumează 1522 miliarde dolari, din care SUA, 661 miliarde. Deci, bugetul planului B nu reprezintă decât 12% din bugetul militar mondial! Ar suferi oare securitatea mondială dacă s-ar face acest transfer? Nu cred!
Se impune, de altfel, să se schimbe optica asupra conceptului de securitate pentru secolul al XXI-lea.
Pe bună dreptate, Lester Brown consideră că principala ameninţare pentru securitatea mondială, astăzi, nu mai e atât agresiunea militară, ci mai ales schimbările climatice, creşterea populaţiei (predominant în ţările sărace), criza apei, sărăcia, creşterea preţurilor la alimente şi falimentul statelor!
Pentru salvarea civilizaţiei este necesară, deci, o schimbare radicală a înţelegerii pericolelor reale cu care se confruntă omenirea, la acest început de secol, şi adaptarea la nivelul factorilor de decizie politică atât în plan naţional, cât şi al organismelor mondiale (şi, fără îndoială, şi al marilor companii multinaţionale) a măsurilor necesare pentru evitarea colapsului şi a prăbuşirii civilizaţiei – sugerate şi în PLANUL B – propus de Lester Brown.